Doliul. De ce idealizăm persoanele decedate? Dinamica doliului complicat în relațiile simbiotice și disfuncționale

După pierderea unei persoane dragi, memoria noastră tinde să opereze o selecție afectivă aproape instinctivă. Ne amintim mai ușor zâmbetele, calitățile și momentele calde, în timp ce defectele sau conflictele vechi încep să se șteargă treptat. Proverbul latin „De mortuis nihil nisi bonum” (Despre morți, numai de bine) descrie un mecanism psihic profund de protecție, chiar dacă poate fi interpretat mai degrabă ca o regulă de etichetă socială.

Totuși, ce se întâmplă atunci când această idealizare devine extremă? De ce, uneori, persoanele care au trăit în relații marcate de dependență, devalorizare sau conflict ajung să își divinizeze partenerul pierdut? Pentru a înțelege acest fenomen, este nevoie să privim dincolo de suprafața tristeții și să explorăm mecanismele inconștiente ale doliului în dinamicile relaționale complexe.

Ce este idealizarea și cum apare în doliu?

În psihanaliză, idealizarea este privită ca un mecanism defensiv prin care atribuim calități exagerat de pozitive unei persoane, pentru a ne proteja de stări greu de îndurat: anxietate, vinovăție, neputință sau ambivalență emoțională.

În lucrarea sa „Doliu și melancolie”, Sigmund Freud observa că pierderea unei ființe apropiate activează aproape întotdeauna o anumită doză de ambivalență, un amestec firesc de iubire și resentiment. În cadrul unui doliu sănătos, psihicul procesează treptat ambele fețe ale monedei. Acceptăm că cel pe care l-am pierdut a fost un om complet, cu calități și defecte, iar această integrare permite o detașare emoțională treptată și așezată.

În schimb, în doliul complicat, furia sau ostilitatea față de cel decedat pot provoca o vinovăție atât de apăsătoare, încât creierul alege să o reprime complet. Soluția de urgență a minții devine transformarea persoanei pierdute într-o figură impecabilă, pentru a anula orice gând negativ sau regret neprocesat.

Relațiile simbiotice și codependența, iluzia legăturii perfecte

În dinamicile simbiotice sau codependente, granițele dintre sine și celălalt sunt extrem de difuze, iar valoarea de sine este construită aproape exclusiv în jurul partenerului.

Psihiatrul și teoreticianul Vamık Volkan, cunoscut pentru studiile sale asupra traumatologiei și pierderii, vorbește despre conceptul de doliu suspendat. Atunci când o persoană codependentă își pierde partenerul, ea nu jelește doar un om, ci pierde întreaga structură pe care se sprijinea existența sa. Pentru a nu înfrunta golul înspăimântător și realitatea unei relații care a fost adesea sufocantă sau disfuncțională, supraviețuitorul construiește un altar mental al celui plecat. A recunoaște defectele celui decedat ar însemna admiterea unei suferințe profunde, astfel că idealizarea devine un scenariu de supraviețuire ce menține fantezia unei legături perfecte, de neatins chiar și de către moarte.

Vinovăția retroactivă și sanctificarea partenerului devalorizat

Una dintre cele mai spectaculoase și dureroase transformări psihologice are loc în cazul cuplurilor captive în dinamica Persecutor - Victimă. Vorbim despre acele relații în care un partener a fost criticat constant, ironizat, devalorizat sau considerat neputincios în timpul vieții. În mod paradoxal, după moartea acestuia, cel care îl deprecia are tendința de a-l transforma retroactiv într-un sfânt.

Acest fenomen își are rădăcinile în anxietatea masivă de vinovăție. Cât timp partenerul trăia, cel care îl critica își menținea un sentiment iluzoriu de superioritate prin devalorizarea celuilalt. Trecerea în neființă a partenerului dărâmă însă această structură și scoate la suprafață un val uriaș de regret: conștientizarea că l-a tratat rău pe un om care nu mai este și că nu mai există nicio șansă de remediere.

Pentru a se proteja de această durere insuportabilă, psihicul apelează la ceea ce Anna Freud numea ”formațiune reacțională”. Sentimentul inconștient de vinovăție este convertit într-un comportament diametral opus, de adorație și sanctificare. În plus, așa cum arată cercetările din psihologia doliului complicat, persoana rămasă își pierde supapa prin care își descărca propriile frustrări. În loc să recunoască furia sau neputința de a fi fost lăsată singură, mintea maschează totul sub un strat gros de idealizare. Partenerul care era considerat „nefolositor” sau „slab” devine, după moarte, un om de o bunătate rară și de neînlocuit.

Personalitățile narcisiste și pierderea extensiei de sine

Pentru o persoană cu o structură narcisică, partenerul este văzut rareori ca un individ separat, funcționând mai degrabă ca o extensie a propriei persoane. Kohut explică faptul că narcisiștii folosesc alți oameni pe post de „obiecte ale sinelui” pentru a-și menține echilibrul interior.

Atunci când partenerul unui narcisic moare, procesul de doliu nu se orientează către persoana reală, cu vulnerabilitățile ei, ci către funcția pe care aceasta o îndeplinea. Idealizarea partenerului devine o formă indirectă de auto-glorificare: dacă cel de lângă mine a fost impecabil și extraordinar, înseamnă că și eu sunt la fel de special. De asemenea, această imagine distorsionată a fostului partener servește ca un scut excelent împotriva viitoarelor relații, protejând persoana de o nouă vulnerabilizare autentică.

De la idealizare la integrare și vindecare

Idealizarea poate fi o etapă firească și temporară pe traseul doliului, însă atunci când se rigidizează, ea blochează vindecarea. Procesul terapeutic nu își propune să demonizeze persoana care a plecat, ci să o umanizeze.

Așa cum subliniază Worden în modelul sarcinilor doliului, reconcilierea cu o pierdere necesită reorganizarea legăturii emoționale cu cel decedat. Aceasta presupune să ne dăm voie să privim tabloul în întregime: să plângem pierderea, dar să recunoaștem și suferința sau conflictele din trecut. Putem simți furie, regret sau dezamăgire fără ca asta să însemne că nu am iubit.

Abia atunci când coborâm persoana dragă de pe soclul idealizării o putem așeza în locul ei firesc din amintirea noastră, ca pe un om real, cu bune și cu rele, eliberându-ne totodată pe noi înșine pentru a trăi ancorați în prezent.

Bibliografie:

- Freud, A. (1936). Ego-ul și mecanismele de apărare (The Ego and the Mechanisms of Defense). International Universities Press.

- Freud, S. (1917). Doliu și melancolie (Mourning and Melancholia). În Opere Psihanalitice, Vol. 10. Editura Trei.

- Kohut, H. (1971). Analiza sinelui (The Analysis of the Self). International Universities Press / Editura Trei.

- Volkan, V. D. (1981). Linking Objects and Linking Phenomena: A Theory of Grief Therapy. International Universities Press.

- Volkan, V. D., & Zintl, E. (1993). Life After Loss: The Lessons of Grief. Jason Aronson.

- Worden, J. W. (2018). Grief Counseling and Grief Therapy: A Handbook for the Mental Health Practitioner (5th ed.). Springer Publishing Company.

- Doka, K. J. (Ed.). (2002). Disfranchised Grief: New Directions, Challenges, and Strategies for Practice. Research Press.